De cand era la instructie nu a avut parte de un cuvant bun, de o incurajare sau apreciere. Racanii erau tratati ca niste gunoaie, atat in cazarma cat si la casele mai marilor la care erau trimisi sa munceasca zi lumina pe nimic. Uniformele le erau ca vai de ele si mancarea pe care o primeau era mai rea ca cea data la animale.

Ofiterii aveau parte de tot ce era mai bun, pana si cainii lor erau hraniti cu snitele...

Comandantul vorbea deseori cu cuvinte alese despre patriotism, despre traditii, in timp ce la racani se uita cu scarba ca la niste neoameni.

Ii avertiza ca aveau sa se lupte cu dusmani ingrozitori, fara inima...

Racanul asculta in tacere, se gandea ca el nu a vazut inca pe inamic si nu stia nimic despre el. Inamicul nu i-a facut nimic rau pana acum...

Stia insa o multime de ofiteri care se comportau ca niste jeguri, unii erau pedofili, altii betivani ordinari, tot felul de scursori... Toti o duceau bine, se lingeau intre ei, isi tineau partea, viata le era imbelsugata.

Cine ii era inamicul? 

De ce sa lupte contra unui necunoscut?

Pentru care... "patrie" lupta?

Stia ca de va scapa cu viata din lupta, meritele tot ale mai marilor aveau sa fie...

Stia ca va trai tot in mizerie...

A inceput sa fredoneze o melodie:

"Aceasta este tara mea,

si neamul meu cel.. ....."

Si a plecat sa lupte,

pana la moarte...

A intrat in randul eroilor necunoscuti, ca oricum superiorii nu-i tratau ca pe niste cunoscuti...

Oamenii de valoare mor in mizerie in timp ce gunoaiele sunt ridicate in slavi.